Revoluţiile par a fi de două feluri: cele care au fost furate deja şi cele care vor fi furate de acum înainte. Să nu fi trăit prin Revoluţia română, unde gongul a fost bătut de Radu Portocală înaintea tuturor în cartea sa „Autopsia unei lovituri de stat", şi tot asta ar spune oricine a învăţat la şcoală despre revoluţiile franceză sau rusă.

Presimţirea acestui lucru însoţeşte astăzi mişcările revoluţionare din ţările arabe, unde unii se străduiesc să obţină ceea ce alţii au pierdut deja. Iar experienţa noastră, din toate, e cunoscută ca exemplu de furt calificat şi alimentează neliniştile: avem destule legături cu ţările astea ca toată lumea să ştie cum s-a terminat la noi şi degeaba încerc eu să spun că s-a terminat cu final favorabil - România în UE - că nici un arab nu am observat să ne invidieze. De la şoferi de taxi la autori de noi Constituţii, toată lumea întreabă: „Şi azi cum e? Nu toţi cei care profitau în fostul regim profită şi acum, nu tot ei au spoliat economia şi au capturat statul?". E greu să spui altceva, mai ales când singura noastră experienţă pozitivă - alegeri libere şi corecte - este sub ameninţare zilele astea, când de la data alegerilor la reprezentativitatea lor totul e repus în discuţie şi nimic nu e previzibil.

Calc printre ruine, cabluri smulse din perete şi planşeuri de beton deplasate în ce a fost vila doamnei Ben Ali, soţia dictatorului tunisian, pe care populaţia a desfăcut-o cu mâinile goale, ca şi vilele lui Ceauşescu sau Gaddafi. Şoferul meu, împrumutat de la Al-Jazeera, biroul din Tunis, îmi explică de ce reşedinţa asta a fost mai distrusă decât altele: fusese construită fără autorizaţie în acest loc strategic, cu vedere asupra Cartaginei romane, iar autorizaţia nu se putea da deoarece Cartagina este sit UNESCO. Deasupra vilei dnei Ben Ali, sau ce a mai rămas din ea, este cea atribuită lui Hadrian. Paznicul aruncă o