În ultimele trei decenii, istoria socială şi culturală a cetăţilor greceşti în epoca arhaică şi clasică a acordat o importanţă crescândă instituţiei banchetului, symposion, mai ales de când istoricul britanic Oswin Murray, de la Oxford, a deschis o dezbatere devenită repede internaţională şi foarte productivă[1]. La scurt timp după apariţia studiilor lui Murray, J. M. Dentzerpublica o teză de arheologie prin care dovedea că tradiţia banchetului „alungit”, adică a acelui banchet la care convivii iau parte lungindu-se câte doi sau trei pe canapele cu căpătâi, klinai – derivă din iconografia banchetelor regale asiriene[2], aşa cum relatam eu însămi într-un articol precedent.Câţivaani mai târziu, Pauline Schmitt-Pantel încheia o cercetare fundamentală consacrată banchetelor publice în cetăţile Greciei[3]. De la război la symposion Spre jumătatea secolului al VII-lea a. Chr., atunci când nobilii aristoi sunt aduşi să divulge concetăţenilor lor tainele meşteşugului armelor şi să împartă gloria războiului cu „cei de rând” – cei care, deveniţi hopliţi, infanterişti greu înarmaţi, devin cei mai importanţi apărători ai pământului cetăţii – războiul nu mai este calificant pentru excelenţa aristocratică. Din inventarul mormintelor aristocratice dispar cu totul armele, care exprimau înainte statutul privilegiat al defunctului, şi apar în schimb cupele, ulcioarele – oinochoiai – şi craterele, vasele mari în care se amesteca vinul cu apă. Asta înseamnă că privilegiul purtării războiului, care fusese secole de-a rândul, ca în epopeea homerică, semnul excelenţei şi sursa gloriei nepieritoare, kleos, e înlocuit acum în imaginarul social cu o cultură a banchetului elegant, la limită chiar luxos, în care se îmbină răgazul celui bogat, care nu trebuie să muncească pentru a trăi, cu camaraderia nu odată erotică, şi înconjurată de voluptăţile cele mai rafinate, inclusiv cu desfăt