Ansamblul de la Torcello are, în cele două case romane de faţă, un muzeu. Ca să nu plătească, turiştii se fotografiază cu toţii doar pe bucata de rocă numită Tronul lui Attila: stînd pe el, cruntul rege hun ar fi împărţit versiunea sa de dreptate lagunei. Acolo însă, în muzeu, am văzut prima oară o cruce fractală: fiecărui braţ al crucii îi creşte o cruce şi pe fiecare braţ al acestora înmugureşte o alta şi aşa, cît a permis fierul cel negru din care este croită.
Dar nu de asta ne ducem la Torcello, ci pentru a privi cu atenţie catedrala Santa Maria Assunta. Ca orice bun exemplu care a trecut testul timpului, pe care îl dau studenţilor, catedrala are cîteva caracteristici esenţiale: 1. Despre primul, am vorbit deja în episodul precedent: nu este o clădire, ci un ansamblu articulat de obiecte edificate, cu diferite funcţii. 2). Catedrala este interesantă şi semnificativă de la orice distanţă am privi-o, şi de pe aeroportul Marco Polo, sau de pe ţărmul Veneziei, de la Fondamente Nuove, de unde ni se anunţă prin campanilla şi prin acoperişul bazilicii, dar şi de la distanţă microscopică, atunci cînd – anticipez puţin – privim sideraţi Judecata de Apoi, copleşitoare cum şi trebuie să fie, sau mozaicul pardoselelor). 3) Catedrala nu este o clădire, ci un proces, iar rezultatul, iarăşi, nu este un obiect, ci un palimpsest. Din secolul al VII-lea pînă cu cinci sute de ani mai tîrziu, şi pînă astăzi, cînd se restaurează campanilla, strat peste/lîngă strat, obiect nou lîngă/peste obiect vechi, mozaic peste frescă peste mozaic peste marmură nudă. Schimbările de soartă ale oraşului sînt vizibile în destinul ansamblului religios, atît în glorie, cît şi în decădere.
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonicăÎn orice caz, mi se pare relevant că, atunci cînd localitat
