Vineri 12 august 2011, orele 9,25, peronul staţiei de metrou „Eroii Revoluţiei“. Cîteva zeci de minute – cum oare să le zic pentru mai multe felii de public? – instructive? halucinante? naşpa?. Pe cînd le trăiam cu sîngele-n palme, ştiu că (deformaţie profesională!) mi-au evocat definiţia fantasticului ca „breşă-n real“ (Roger Caillois) plus scena tranşării cadavrului din Inocentul lui Ian McEwan. Ca să vezi!
Totul era de-o domesticitate dezarmantă. Dimineaţă de august la metrou în Bucureştii evacuaţi de febrilitatea vacanţieră. Sfîrşit de săptămînă, sfînt plictis de concediu, cu doar cîteva siluete pe peron. Eram apelpisiţi şi responsabili, după o noapte străpunsă nu doar de hărmălaia lătrăturilor tradiţionale, dar şi de strigătul disperat de ajutor al unei femei căreia, pe la patru dimineaţa, i se furase fulgerător geanta, aşa cum şade bine unei metropole în plin avînt.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficTania avea o şedinţă la ICR, dar eu, în drum să ud florile socrilor, nu aveam nici o grabă. Mă uit în lungul scărilor (zece trepte, ultimul calup către peron) şi văd un septuagenar blonziu, calm şi elegant, coborînd cu o geantă albastră de voiaj în mîna dreaptă. Brusc, sub ochii noştri magnetizaţi de oroare, omul se-mpiedică şi-o ia vijelios la vale, lovindu-se cînd cu ceafa, cînd cu bărbia de fiecare treaptă, sărindu-i ochelarii şi prăbuşindu-se însîngerat chiar la tălpile noastre. Cum naiba să nu rămîi meduzat?!
Ce m-a şocat a fost anestezia, încetineala, calmul ţicnit cu care am acţionat, într-un soi de pedanterie hipnotizată, ca la ralenti-urile scenelor de groază din filme. Iar noi parcă eram de mult în plin război, obişnuiţi cu toate ororile. Tania i-a pus numaidecît geanta sub ceafă, eu i-am lipit omului batista de gaura din creştet şi am început să-l asig
