Că nu e bine să urăşti pe cineva doar pentru că pielea ta e mai albă decât a lui ştie toată lumea. Toleranţa este (din păcate, la prea puţini dintre noi) hrănită cu linguriţa educaţiei în timpul celor şapte ani de acasă. Teoria sună bine. În practică însă, povestea cu toleranţa este ca un cub Rubick.

La Timişoara, marşurile Noii Drepte au început să facă parte din decor. Afişele în care timişorenii sunt chemaţi să ia atitudine, orice ar însemna asta, împânzesc oraşul. Deşi nu fac parte din grupul paranoicilor care îşi fac provizii de frică pentru a doua venire a fascismului în România, mă deranjează, din principiu, ura de rasă. Membrii Noii Drepte spun că nu urăsc o rasă, ci ilegalităţile pe care le fac ţiganii. Însă faptul că liderul timişorean al organizaţiei, atunci când a fost întrebat dacă au şi membri romi, a răspuns „Nici chiar aşa" mă face să mă gândesc că limita dintre rasism şi revolta faţă de unii membri ai unei naţii este relativă.

Dacă mai întoarcem odată cubul Rubick, îi găsim şi pe apărătorii drepturilor romilor care se miră de ce autorităţile nu interzic marşurile extremiste într-un oraş renumit pentru gradul său de civilizaţie şi, evident, toleranţă.

Să mai învârtim cubul puţin. Mulţi timişoreni înţeleg mult mai bine ce înseamnă „teroare imobiliară" decât „iubiţi-vă între voi". Reprezentanţii clanurilor de romi care au pus stăpânire pe case şi terenuri prin infracţiuni, dar îşi văd în continuare de libertate şi ceasuri de aur, sunt exact la mijlocul dintre toleranţă şi ură.

Dar mai avem, la răscrucea dintre extremism, iubire, ură şi răbdare, o gaşcă mică de persoane care permit ca oala cu supărări să dea în foc. Ei nu apar pe afişe. Ei au aprobat, cu vorba şi semnătura, ilegalităţile care au îngenunchiat oraşul. Ei au pus umărul la moartea toleranţei în Timişoara.