Deloc întîmplător, ultimele două cărţi ale lui Dan C. Mihăilescu despre epistolarele eminescian şi cioranian îl au chiar pe DCM pe copertă. Împătimit al corespondenţei şi al volutelor evocative, cititor hipnotic şi ritualic, Dan C. Mihăilescu scrie în fond despre sine – lector pătimaş şi maniac, bîntuit de „impulsul liric şi despletirea nostalgică“. El însuşi este, cu alte cuvinte, interlocutorul privilegiat al epistolelor rare care au ajuns în prezentul nostru antipatic şi el joacă dublul rol al destinatarului implicat şi al expeditorului (critic) edificat. À tour de rôle, Dan C. Mihăilescu citeşte epistolele adresate lui însuşi, glosînd despre „sufletul din scrisori“, dar le şi răspunde, fantasmînd, mărturisind, evocîndu-şi propriile experienţe. Dacă unii scriitori explorează, în propriile romane, critificţiunea, Dan C. Mihăilescu practică, în cele mai multe dintre cărţile sale de după 1989, critimemorialistica, o punere în scenă de sine, pe cît de histrionic-personală, pe atît de analitică. La urma urmelor, în cărţile pe care le citim vedem mai ales ceea ce intimitatea noastră cea mai profundă ne pregăteşte să vedem şi, de foarte multe ori, cititul de-o viaţă ne confirmă despre noi înşine exact lucrurile pe care le-am presimţit de la început.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră„Sufletul din plicuri“ pe care-l reconstituie critimemorialistul este, aşadar, nu doar cel al protagoniştilor romanului epistolar, ci şi sufletul confin al lectorului de azi care înţelege, vibrează, se identifică şi suferă odată cu actorii, refăcînd un trio dramatic ce evoluează – la această recitire – sub ochii noştri. E un spectacol pe cît de proaspăt, pe atît de autentic. Cînd vorbeşte despre „povara epistolară“ a lui Eminescu, despre „aerul absolut al Veronichii“ (apud Tia Şerbănescu), despre „dispoziţiunea (epistolară) extre