Am luat-o spre Giurgiu, iar de aici m-am lăsat purtat, în sens invers, de Dunăre, către Teleorman, judeţul în care o barză rătăcită m-a adus, într-o noapte din secolul trecut, pe lume. Am văzut, cum s-ar zice, lumina zilei noaptea! Poate d-asta m-am îmbolnăvit de dragoste pentru locurile în care mi-am început viaţa. Ar trebui ca văzându-l pe Liviu Dragnea la televizor să fie ca şi cum m-aş întoarce acasă, el fiind în clipa de faţă figura cea mai reprezentativă a judeţului în care m-am născut. Numai că, provenind de acolo, eu nu mă pot lăsa păcălit de vorbele acestuia şi de privirea sa optimist-blajină. Liviu Dragnea se aduce doar pe el însuşi la Bucureşti, nu şi Teleormanul, care rămâne scufundat în timp într-o margine prăfoasă de ţară. Ca să revăd locurile şi oamenii, alţii decât cei ce-mi pătrund în casă cu complicitatea efracţionară a televizorului (în casă, în suflet aproape niciodată!), pornesc într-acolo. Numai că de data aceasta am ales o cale ceva mai lungă, poate pentru a-mi reaminti că Giurgiu este celălalt judeţ natal al meu, fiind trecut, în vremea când se chema Vlaşca, în actele de identitate ale celor ce mi-au dat viaţă.
Merg, cică, pe o şosea de interes naţional. Eu nu văd însă decât dezinteres de-a lungul ei, nu ştiu dacă naţional sau numai local, dar dezinteres, bun de luat cu lopata şi azvârlit în ochii blajinilor vorbăcioşi din televizor. Zici că asfaltul a fost turnat cu canciocul, acolo unde a fost turnat, căci sunt porţiuni în care gropile se ţin vesele de mână gata, gata să se arunce în capul bulgarilor. Noroc cu Dunărea, care le opreşte. Şi noroc cu frumuseţea ei mereu proaspătă şi cu verdele încă viu al câmpului, altminteri ai putea crede că treci printr-o lume care se pregăteşte să închidă, nu pentru a deschide a doua zi, ca în situaţia unui magazin, ci pentru totdeauna, definitiv. Aproape totul pare lăsat în paragină! Nu
