n) Bazilica San Carlo e la doi paşi de Domul milanez, chiar pe Corso. Se zăreşte cu greu între atâtea magazine pline cu de toate. Trecătorii nici n-o observă, atraşi de vitrinele îm­po­po­ţo­na­te cu chichirez negustoresc. Intru în biserică şi mă aşez pe o băncuţă, cât să-mi liniştesc sufletul în derivă. Stau cu ochii pironiţi la o icoană uriaşă, cu Iisus răstignit. Îi citesc în privire, în mi­mica trupului ostenit, suferinţa. Parcă lăcrimează de durere, parcă s-a săturat să îndure piroanele ce-l leagă de lemnul crucii izbăvitoare. Lu­mina becurilor ce-l veghează arun­că o umbră blasfemiatoare pe perete. O siluetă pântecoasă, de cârciumar vulgar, cu braţele ridicate ca la horă şi cu picioarele uşor îndoite. Dă sen­za­ţia că ţopăie de bucurie, desfrâna­tul! Virtutea şi viciul, după cum cade lumina... Păi, în definitiv, reversul virtuţii e tocmai viciul, adică umbra. Nu la fel se întâmplă şi cu Hristos, adulat şi contestat deopotrivă? Unii îl divinizează, ca pe un sfânt, alţii, dim­potrivă, îl hulesc, considerându-l saltimbanc. Sfânt sau saltimbanc, totul depinde de puterea luminii din­lă­un­trul fiecăruia. Lumina artificială creează doar fantasme, amăgiri, de­for­mând ori anulând realitatea...

n) Reculegerea în lăcaşurile ortodoxe e cu neputinţă. Statul în picioare îţi chinuieşte carnea, îi simţi scâncetul, şi durerea risipită în tot corpul te împiedică să urci la Duhul Sfânt. Spiritul nu se mai desprinde de trup, solidar întru suferinţă. Îţi porţi osânda de pe un picior pe altul şi pândeşti uşa, să-ţi curmi supliciul. Lăcaşul ca­to­lic e larg, are altitudine şi măreţie, vi­traliile îţi colorează reculegerea, o uma­nizează. Ah, şi orga, ce zbor al minţii abandonate artei! Sunetele ace­lea dumnezeieşti, ca nişte aripi pur­tătoare către înaltul necuprins! Ehe, dar religia nu ţi-o alegi, te naşti cu ea şi gata.

n) Aflu că, în nu ştiu ce sondaj de opinie, P