Ce e nou, ce a rămas din tradiţ ia ediţiilor anterioare, ce e valabil, ce e discutabil în actuala ediţie a festivalului ce poartă numele celui mai important muzician român?

Este o ediţie jubiliară, cea de-a XX-a şi, pe bună dreptate, s-a dorit a fi deosebit de consistentă; s-a dorit a avea un plus de strălucire. Trebuie să recunosc, o are!

Nu e nou faptul că Festivalul enescian al muzicii, nu de azi, nu de ieri, chiar de la primele ediţii, se dovedeşte a fi, în continuare, un veritabil brand de ţară. S-a dorit a fi un brand cu totul reprezentativ încă de la prima ediţie; cu timpul, în perioada teribilei dictaturi, în perioada „epocii de aur”, mai ales în anii ’80, strălucirea evenimentelor a pălit. Nimeni, nici măcar marile figuri ale istoriei, ale culturii neamului, nu puteau face concurenţă cuplului dictatorilor.

Ca şi în septembrie 1958, şi în aceste zile, concertul de debut a fost inaugurat de Simfonia I-a, în Mi bemol major, supranumită „Eroica enesciană”. Pe atunci momentul festiv al deschiderii Festivalului a fost încredinţat Orchestrei Filarmonicii bucureştene, condusă de maestrul George Georgescu, marele amfitrion al întregului eveniment. Zilele acestea, momentul de deschidere a fost încredinţat Orchestrei Filarmonice daneze, condusă de Christian Badea.

Urmează multe concerte! Foarte multe! Să nu ne plângem! Aş îndrăzni să spun că ni se oferă de toate pentru toţi. Este o cu totul altă concepţie decât cea care a stăruit chiar şi cu un deceniu în urmă. Sigur, nu trebuie să audiem tot. Trebuie să alegem. Asta să fie marea problemă! Avem de unde. Concerte simfonice şi camerale, seri de operă şi de balet, muzică din lumea cea largă, muzică cu caracter de divertisment mai mult sau mai puţin sofisticat. Ce au toate acestea din urmă cu personalitatea marelui Enescu?

Să o recunoaştem, faţă de seceta, faţă de circulaţia modestă a val