Deunăzi, venind spre serviciu cu metroul, căutam o idee de la care să-mi încep editorialul despre anxietate, depresie, tulburări psihice.

Când, în faţa mea, se aşază un domn trecut de prima tinereţe ce purta un tricou cu următorul mesaj: „Sufăr de nebunie, dar mă bucur în fiecare clipă de asta". N-am putut să-mi reţin zâmbetul, m-a distrat coincidenţa, dar şi abordarea pe care mi-o propunea acea întâlnire. Şi atunci am acceptat provocarea: „Fie. De ce nu?".

Ce mai înseamnă să fii „nebun" (folosesc generic termenul colocvial referindu-mă la toate tulburările de comportament care apar ca expresie a unor patologii psihice) în ziua de astăzi, când viaţa însăşi ia pe alocuri accente de nebunie? Până şi specialiştilor le este greu să dea un răspuns, la fel cum le este greu să traseze o graniţă de certitudine între normalitate şi patologic.

În fiecare dintre noi zace, în stare latentă, măcar o mică doză de vulnerabilitate care ne poate împinge către un tărâm plin de monştri, spun psihiatrii. Iar atunci când gândurile otrăvite ne încolţesc, salvarea vine din onestitatea faţă de noi înşine, care înseamnă şi să cerem ajutor. În niciun caz nu ar trebui să ne fie ruşine să purtăm tricouri pe care să scrie mare şi clar: „Am stări de panică şi mă copleşeşte tristeţea, ajutaţi-mă!". Doar în felul acesta ne vom putea reîntoarce zâmbind la nebunia dulce-acrişoară numită VIAŢĂ!