Urmărind, în „Bătălia“ Arghezi, să refacă procesul istoric al receptării unui mare poet, Dorina Grăsoiu şi-a calculat bine mizele, încă de la prima ediţie a acestei cărţi, apărută în 1984. O carte nu uşor de documentat (fiindcă despre Arghezi s-a scris enorm), dar care provoacă prin chiar dificultatea subiectului. Odată defrişată şi sistematizată bibliografia, desfăşurătorul cronologic al receptării putea fi pus în pagină fără mari probleme. Însă cercetătoarea a ales calea mai dificilă, aceea de a confrunta critica lui Arghezi atît cu vîrstele creaţiei lui, cît şi cu dominanta literară a fiecărei epoci traversate. Prin aceasta, discuţia critică, în perspectivă istorică, este vie şi pe alocuri pasionantă. Desfăşurătorul devine un dosar al receptării. Dincolo de elementele ştiute şi de aspectele mai puţin cunoscute ale traiectoriei lui Arghezi, modul complex şi subtil în care procedează autoarea se evidenţiază de două ori. Scriitorul se răsfrînge continuu în oglinzile epocilor şi ale momentelor literare, de la 1896 la 1967 (peste şapte decenii!). Vedem, ne reamintim cum i-au fost primite articolele, cărţile sau tăcerile dintre ele. Dar şi perioada istorică se defineşte, în bună măsură, prin unghiul sub care l-a considerat pe Arghezi. Ca orice mare scriitor, acesta e un revelator. Modernismul arghezian reprezintă un pionierat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea; o afirmare fulminantă, la data Cuvintelor potrivite; un indiciu de vetustă facilitate versificatoare, pe fondul impunerii formulei ermetice barbiene; un simptom al degenerării, pentru Iorga, Crainic et co.; cheia de boltă a poeziei noastre contemporane, pentru Lovinescu; un poet comparabil cu Eminescu, pentru Cioculescu; un simbol al „putrefacţiei“, al artei burgheze decadente, pentru Sorin Toma din Scînteia, 1948; un „bun“ istoric, canonizat, clasicizat pentru tinerii poeţi din generaţia ’60, care îl respe