Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţele vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te scrutează prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul – surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă. Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul prinţ moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui (vremelnicul ultim împărat Carol I), şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce Publicitate prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate – nostalgii inofensive. Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au