● Muzica lui Richard Wagner are o mare tradiţie pe scena operei bucureştene. Un cu totul alt univers, o cu totul altă muzică dacât Opedipe- ul enescian, deşi o legătură profundă există căci, se ştie, George Enescu a fost un mare şi sincer admirator al compozitorului german.
● Da, este cu totul altă muzică. O muzică de linie, de mare anvergură sonoră. Wagner foloseşte, atât în momentele solistice cât şi în cele de cor, întregul ambitus al vocii umane. În Lohengrin, trebuie să vă spun, concret, Wagner a scris partea corală nu pentru patru – sopran, alto, tenor şi bas – ci pentru... 12 voci. La corul de femei sunt patru voci distincte – sopran 1, sopran 2, alto 1 şi alto 2 –, la tenor la fel, partitura este scrisă pentru două coruri... Extrem de complex, extrem de difi cil... O partitură colosal de amplă. Şi nimic nu se dublează – trebuie subliniat acest lucru pentru ca implicarea şi reuşita corului să fi e apreciate la justa valoare.
Wagner a fost în stare să scrie pentru fi ecare voce altceva. Ştiu foarte bine acest lucru pentru că este cel de al doilea Lohengrin al meu. L-am mai făcut o dată în 1968, cu Mircea Popa şi cu David Ohanesian, Elisabeta Carţiş, Zenaida Pally... Corul avea atunci o altă componenţă. Şi coriştii de atunci aveau voci mai mari, mai ample decât astăzi. Trebuie să remarc, în ultimele decenii, atitudinea faţă de voce – chiar şi în Conservator – s-a schimbat şi forţa, şi amplitudinea au fost sacrifi cate pentru colorit şi delicateţe.
Cred că mult a stricat devierea atenţiei asupra muzicii de cameră, şi nu numai asupra acestui gen, ci chiar şi în corurile de operă a fost aplicată forma de cânt a Madrigalului. Madrigalul a fost superb, genial şi iubit de noi toţi, dar a stricat puţin tradiţia noastră de cânt care a fost mai dăruită, mai amplă, mai solidă, pe voci care cântă pătimaş, cu nuanţe extreme şi încărcătură mare.
