Pe 1 septembrie 2011, Nicu Ceauşescu, cel care a fost format, instruit, „îndrumat“ şi programat ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu, ar fi împlinit 60 de ani.

Adulat în timpul vieţii de apologeţii dictaturii, de la Adrian Păunescu şi Nicolae Dragoş la Eugen Florescu şi Cornel Pacoste, de la Ion Traian Ştefănescu şi Ştefan Andrei la Tudor Postelnicu şi Constantin Boştină, „delfinul“ Nicu Ceauşescu a simbolizat, în cariera sa, degenerarea fatală a socialismului din România, metamorfozarea sa în direcţia satrapiei orientale de tip nord-coreean. Se putea prevedea acest lucru? Cine a fost de fapt Nicu Ceauşescu? Cum de s-a ajuns la desemnarea sa drept urmaş al celui aclamat drept „erou între eroii neamului“? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune?

Când l-am intervievat pe Ştefan Andrei în 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc“, l-am întrebat: „În 1989, în plin val de schimbări revoluţionare în Europa de Est, pe cine mizaţi în cazul înlăturării lui Ceauşescu printr-o lovitură de palat, deci nu prin revoluţie populară?“ Răspunsul a fost prompt şi neechivoc: „Pe Nicu“. Am rămas consternat, mă întrebam şi încă mă întreb, oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat că opţiunea ar fi fost între detestata, terifianta Elena, pe de o parte, şi Nicu pe de alta. Aşa vedeau ei lucrurile, mamelucii, servitorii, sicofanţii şi valeţii din Comitetul Politic Executiv, de la Constantin Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Manea Mănescu, Ludovic Fazekas, Iosif Banc, Lina Ciobanu şi Emil Bobu la Gogu Rădulescu, Suzana Gâdea, Ion Dincă, Constantin Olteanu şi Popescu-Dumnezeu. Servilismul lor nu era întrecut decât de laşitatea fără de margini şi de obtuzitatea cea mai dezolantă. Cu asemenea colegi de Comitet Politic Executiv, cum să nu creadă Nicu că era predestinat să-i succea