Când am fost prima dată la Paris, în toamna lui 1967, cu o jumătate de an înainte de evenimentele din mai 1968, ştiam destul de multe despre „revoluţia culturală” din China ca să nu fiu uluit (c’est le moins qu’on puisse dire!) de simpatia de care Mao se bucura printre intelectualii de la Tel Quel, cum ar fi Philippe Sollers, care va lansa câţiva ani mai târziu un manifest promaoist.

Nici astăzi, citindu-i numele în publicaţii foarte serioase sau pe coperta unor cărţi apreciate de critică, nu-mi pot reţine un sentiment de stupoare. Nu pot să cred că era mai puţin la curent cu ororile din China decât eram eu, un biet intelectual din Est, unde informaţia era cenzurată drastic. Citeam „Carnetele” lui Mauriac din „Le Figaro” (la înapoierea în ţară le-am şi comentat) în care le gauchisme à outrance al celor de la Tel Quel era ţintuit la stâlpul infamiei. Nimic nu-i putea însă clinti din admiraţia lor pentru „revoluţia culturală” care trimisese la reeducare în „comunele populare” milioane de intelectuali şi de tineri, studenţi şi elevi, de origine burgheză. Printre aceştia dinurmă s-a aflat şi Dai Sijie, autor al romanului Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, scris în franceză şi publicat la Paris în 2000. Era prima carte a cineastului chinez cu acelaşi nume, stabilit în Franţa în 1984, şi ea a fost întâmpinată cu entuziasm de Bernard Pivot la emisiunea lui de televiziune Bouillon de culture şi de alţi critici, tradusă în numeroase limbi, după ce s-a vândut doar în Franţa în o jumătate de milion de exemplare. Eu am luat cunoştinţă de ea în 2002, în traducerea Danielei Boriceanu şi cu postfaţa temeinică a lui Alexandru Călinescu, de la Polirom. M-am întrebat din prima clipă şi continui să mă întreb şi astăzi cum au citit-o Sollers şi tovarăşii lui de drum. Nu ştiu să fi scris vreun rând.

Romanul e povestea a doi, de fapt, trei adolescenţi expediaţi la reed