Ani şi ani, Adrian Rogoz a furnizat prototipul insului „cu capul în nori“. Întîlnit pe stradă, lăsa impresia, mai tot timpul, că ar fi oarecum năuc, robit planurilor pe care le punea la cale, detaşat de tumultul cotidian. Dacă nu era distrat, era aferat; ceea ce însemna cam acelaşi lucru, fiindcă preocupările lui mergeau simultan în multiple direcţii, iar această diversitate a proiectelor sale stîrnea nedumerire şi îndoială că toate ar fi avut un temei în realitate. Pomenea de poezia proprie, dar cine îşi mai amintea că publicase versuri la faimoasa revistă din anii războiului Kalende, avîndu-l la cîrmă pe Vladimir Streinu, factorul coagulant al generaţiei lui Stelaru, Tonegaru, Marcel Gafton? Cam cu aceştia ieşea în perimetrul literelor şi Adrian Rogoz, dar a întîrziat mult pînă să se decidă a strînge în volum o parte din producţia sa lirică. Se baricada în spatele unei voioşii sarcastice, menite să-i ferească de indiscreţii zbuciumul interior autentic, produs de marile întrebări ale existenţei. Se va hotărî abia în 1981 să încredinţeze tiparului o selecţie retrospectivă, acoperind 40 de ani de slujire a muzelor. Anterior se dedicase gazetăriei în paginile culturale ale diverselor publicaţii apărute imediat după război. În 1944-1945, colabora intens la Democraţia lui Anton Dumitriu, apoi la Dreptatea nouă, dus, şi într-un loc, şi în altul, de prietenul său mai vîrstnic Oscar Lemnaru. În redacţie, făcea de toate: reportaj documentar, anchete, cronici de actualitate în domenii variate (film, carte, dans, arte plastice, urbanism), lua interviuri. Se citesc şi astăzi cu reală plăcere conversaţiile, transcrise de Adrian Rogoz, cu Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Iosif Iser, Alfred Margul Sperber, Victor Eftimiu, Radu Beligan. Toate stau mărturie a unei curiozităţi intelectuale vii, acaparante. Toate probau un exerciţiu continuu al antenelor prin care tînărul s