Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun, cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut, ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt, eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare, prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită. Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar, folosit între prieteni. Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, citind doctele comentarii ale domnului Dan Culcer, că reacţia mea, supradimensionată, desigur, e arhicunoscută, deloc nouă şi, în felul ei, anticipatoare: „recursul la acest tip de campanii de intimidare, căreia România îi este supusă de două decenii, are o istorie seculară în relaţiile dintre români şi evrei“. Nu-i puţin lucru să te simţi parte a unei tradiţii. Mai ales cînd ai şi conştiinţa acută a nemuririi ei în veac. Eu sînt cu totul dispus să cred că definiţia actuală din DEX păcătuieşte doar prin simplă omisiune. Nu cred că aceasta e problema. O omisiune se poate oricînd îndrepta. Şi e absurd să arunci imediat acuza de antisemitism asupra unor oameni care, cel mai probabil, au avut o scăpare. Cum la fel de absurd e să începi să psihanalizezi omisiunea şi să