În veacul al XIX-lea, bucureştenii care treceau prin dreptul turnului alb şi greoi al Mânăstirii Sărindar se închinau lung şi cu smerenie. Erau încredinţaţi că se află dinaintea celei mai vechi biserici din oraş.

Ştiau, de asemenea, că adăpostise o icoană făcătoare de minuni vestită în toată lumea ortodoxă, "furată - scria înciudat Pappasoglu - de egumenul grec, care a trimis-o la Patriarhia lui, la Ţarigrad". Icoana preţuia 5.000 de galbeni, o avere în epoca furtişagului. După un timp, nu se ştie când, la cererea norodului, a fost adusă înapoi: era icoana lui, la care se închinase cu mic, cu mare. Pe de altă parte, de-a lungul secolelor ea contribuise indirect, dar hotărâtor, la prefacerea mânăstirii în han. "Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mânăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mânăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mânăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului". Acest fenomen nedorit va fi înmugurit încă în primii ani de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, când banul Mihai Cantacuzino menţionează Sărindarul în rândul mânăstirilor cu han. Mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti - cum aflăm dintr-o plângere -, locul bolnavilor a fost luat de "unii dintre boiernaşi şi jupânese, cari pentru întâmplătoare pricini au intrat prin odăile acestei mânăstiri, nevoind să iasă şi să meargă pe la casele lor". Răspunsul lui Vodă, deşi răspicat: "nimeni altul să nu locuiască decât soborul mânăstirii şi câţi din bolnavi se vor întâmpla a merge pentru tămăduirea lor", a găsit slabă înţelegere la împricinaţi, care, spun textele vechi, "spurcau sfânta mănăstire cu cele necuviincioas