Cum altfel aş putea-o evoca pe Viorica Bucur decât prin „Gala Desenului animat”, una dintre puţinele emisiuni din care răzbătea libertatea filmului în Epoca de Aur. Pentru cei foarte tineri cărora întreaga lume a ficţiunii cinematografice le stă acum la picioare şi de cele mai multe ori acolo şi rămâne este greu de înţeles ce însemna această mică oază de bucurie pură în deşertul de cenuşă al inepţiilor politice ale anilor ’80. Iar criticul de film Viorica Bucur făcea oficiile de gazdă la intrarea în Ţara Minunilor. Până şi numele ei intră în rezonanţă cu lumea magică a bucuriei pe care o oferă filmul de animaţie. Copil fiind, nu am reflectat la ceea ce imaginea îmi propunea ca subversiv, la subtilitatea poveştilor, la mesajul lor subliminal. Nu am ştiut că până şi acest spaţiu al bucuriei era cercetat cu priviri pătrunzătoare pentru a detecta acolo posibile subversiuni. Nu am ştiut că desenele cu Popeye marinarul au fost scoase, la un moment dat, pentru că Olive cea lăbărţată, şleampătă şi cam nătângă, un fel de Dulcinee degradată, aducea cu Tovarăşa Elena. Sau că secvenţa de început extrasă din Parisul vesel al lui Abe Levitow unde motanul Jones Tom fixează prin obiectivul privirii, obiectiv de puşcă cu lunetă, victima resemnată ca în faţa unui pluton de execuţie a dat de gândit Tovarăşului nevrotic sau politrucilor lui. Însă cu adevărat subversivă era chiar bucuria şi evadarea pe care desenul animat o propunea. Pisicile erau aristocrate, Parisul era vesel, se făcea artă, se cânta acolo jazz pe rupte şi cheful era în toi, dalmaţienii făceau figuraţie într-un univers burghez şi nu unul proletar, Mowgli trăia în libertatea junglei ca acasă, iar ursul Baloo făcea apologia lui dolce farniente etc. Gala Desenului animat ne propunea o lume a bucuriei şi a libertăţii. Ceea ce n-am ştiut mult timp, Viorica Bucur a fost şi un dedicat profesor universitar, un istoric de film,