Unii cred că, dacă au telefoane mobile (în care „dacă“ e absolut retoric, fiindcă au toţi), pot flecări zgomotos oriunde. La fel de exasperanţi sunt cei care au telefoane mobile şi le ţin acasă, „să nu le piardă“.
Mulţi n-au educaţia trăncănelii publice. Într-o zi, taximetristul care mă căra prin arşiţa metropolei răcnea trivial în celularu-i. Timp în care eu dădeam telefoane importante, de serviciu, şi mă făceam de râs cu asemenea fundal de neam prost.
Deşi e criză, în România există catralioane de minute incluse, altfel nu-mi explic cum de se vorbeşte atât de mult la mobil. În autobuz, aflu vieţile a cel puţin o duzină de oameni care nu se sfiesc să relateze intimităţi, în decibeliadă maximă. Aşa am aflat de la câte unul, împotriva voinţei mele, ce tâmpită e noră-sa ori cum i-au făcut lui colonoscopia de două ori, că prima dată mai avea ceva în intestin şi n-a fost relevantă, fiindcă nu funcţionase laxativul din ajun la capacitate maximă.
La fel de mult ca sporovăiala lungă şi lată mă agresează ring tone-urile agresive, gen „bunţi-bunţi-iu-almost-chil-mi-uiz-ior-nain-milimetrî-bunţi-bunţi". Penibil e şi când telefonul sună clasic, ţârrr-ţârrr, iar doişpe oameni (inclusiv eu) cotrobăie febril în genţi. În cele din urmă, răspunde unul mai hacana - aluoo? -, iar eu scot altceva din geantă, mă fac că de fapt căutam disperată portfardul, să-mi pudrez nasul.