Probabil cel mai surprinzător amănunt al acestei cărţi îl reprezintă felul în care Eugen Simion se apropie de aşa– numitele poveşti corosive ale lui Creangă. Fără preconcepţii. Ba chiar, aş adăuga, cu reală simpatie. Se vede că, în totului tot, acestea nu i-au displăcut deloc. Iar obiecţiile, câte sunt, sunt exclusiv de natură estetică.

Dintre aceste două istorii licenţioase, criticul preferă Povestea lui Ionică cel prost. Înclin să-i dau dreptate. Aici, farsa e mai amplă, iar subiectul mai realist. Dincolo, în Povestea poveştilor, renumită mai ales prin titlul ei alternativ, succesiunea întâmplărilor prea aduce a demonstraţie.

Comentând corosivele, spuneam, Eugen Simion se lasă purtat de spiritul lor. Nu însă şi de inventarul lexical al acestora. E vorba, desigur, de pudoare. Dar o pudoare cumva coţcărească. Fiindcă perifrazele lui Eugen Simion sunt de un umor irezistibil. (Şi, s-o recunoaştem, neaşteptat la un critic de obicei atât de sobru.) Iată, de exemplu, cum sună Povestea poveştilor pe scurt:

„Personajul central al povestirii nu-i nici ţăranul neruşinat şi negustoros, nici cucoana pofticioasă, nici popa care, până să-şi dea seama, declanşează un mecanism infernal. Eroul acestei fabule negre este un produs câmpenesc pe care prozatorul îl numeşte o dată coşcogemite mascara, altă dată zdravănă bâzoetă, dar de cele mai multe ori îl numeşte cu numele lui de ruşine, un produs, care va să zică, agricol ieşit în urma unei vorbe obraznice aruncate de un ţăran în timp ce seamănă păpuşoi. Întrebat de Hristos ce seamănă, ţăranul răspunde în limbajul lui buruienos, iar Hristos, ca să-l pedepsească (se poate bănui) îl blagosloveşte. Şi ceea ce blagosloveşte se şi întâmplă. Ţăranul măscăricios la gură culege, când vine vorba de cules, ceea ce spusese în deriziune că seamănă.” (p. 165)

Probă a talentului mobil, fără îndoială. Dar, mai mult decât