Un citat reprodus în frumoasa carte a Ioanei Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), ne atrage atenţia asupra unei schimbări semantice destul de profunde, petrecute în intervalul unui secol.

E vorba de un fragment din articolul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, „Ziarele în România”, publicat în Satyrul din 13 februarie 1866: „ai crede că (...) auzi pe un Socrate, că vezi pe un Brutus. Dezamăgeşte-te! Ziaristul nostru el însuşi e înoroiat în viţiuri, e scăldat în corupţiune, e înecat în abisuri!” (p. 32). Pentru cititorul de azi, surpriza este de a descoperi verbul a dezamăgi folosit în construcţie reflexivă, la imperativ şi având un sens pozitiv. Niciuna dintre aceste trăsături nu mai caracterizează utilizarea actuală a verbului, care a căpătat o orientare semantică predominant negativă: a dezamăgi pe cineva înseamnă, în româna de azi, „a-i înşela aşteptările”, dezamăgirea asociindu-se prototipic cu sentimente de frustrare şi întristare. Or, citatul de mai sus ne arată că pe la jumătatea secolului al XIX-lea dezamăgirea era (încă) o acţiune benefică, pentru că se opunea amăgirii, înşelării. Cineva putea, aşadar, fi îndemnat să se dezamăgească, adică să se dezmeticească, să se trezească la realitate, abandonând o iluzie. Trebuie să recunoaştem că sensul vechi al verbului derivat este întrucâtva mai logic, mai previzibil decât cel actual, fiind deductibil din elementele sale componente. Există în română numeroase perechi antonimice (ca a aproba vs. a dezaproba) în care derivatul cu prefixul dez- are un sens contrar bazei sale. Fostele antonime a amăgi şia dezamăgi şi-au îndepărtat însă sensurile, fixându-se deopotrivă în sfera negativităţii: e rău şi să amăgeşti, şi să dezamăgeşti.

E interesant că dicţionarele actuale nici nu mai pomenesc sensul vechi al cuvintelor a dezamăgi şi dezamăgire. În DEX 2009, a dezamăgi este definit ca „a fa