Capitolul cel mai greu de îndurat (acesta e cuvântul: îndurat) e cel care deschide, de fapt, seria confesiunilor. Cred că n-am mai citit ceva atât de atroce de la Însemnările unui nebun, ale lui Gogol sau dostoievskienele Însemnările din subterană. Cu o diferenţă majoră: în cazurile citate era vorba de ficţiune, pe când la Tony Judt ne aflăm în plin infern trăit cu ochii deschişi.
Delirurile lui Poprişcin sunt urmarea unor frământări interioare care conduc, inevitabil, la nebunie, adică la anihilarea completă a raţiunii fiinţei umane: „Pentru ce mă chinuie? Ce vor de la un nenorocit ca mine? Ce le pot da eu lor? N-am nimic. M-au părăsit puterile şi nu mai sunt în stare să suport toate chinurile astea; capul îmi arde şi totul se învârteşte înaintea ochilor. Salvaţi-mă! Luaţi-mă de aici! Daţi-mi o troică iute ca viforul!”
Nici revolta anarhistă a „paradoxalistului” din microromanul lui Dostoievski nu e scutită de sugestia distrugerii lumii prin forţa devastatoare a maladiei: „Sunt un om bolnav... Sunt un om rău... Un om lipsit de farmec... Cred că sunt bolnav de la ficat...” Din nefericire, la Tony Judt, toate acestea au un aspect clinic cât se poate de real. Situaţia sa se circumscrie categoriei „clear and present danger”, iar autorului nu-i rămâne decât să consemneze, cu o detaşare atroce, stadiile unei suferinţe iremediabile. Tonul alb, neimplicat, deloc literaturizant, al confesiunii induce însă – et pour cause! – o tensiune insuportabilă, născută din combinaţia dintre identificarea detaliului medical şi asumarea stării de suferinţă:
„Sufăr de o boală neuronală motorie, în cazul meu o variantă a sclerozei amiotropice laterale (SAL): boala lui Lou Gehrig. Bolile neuronale motorii nu sunt ceva rar: boala lui Parkinson, scleroza multiplă şi o varietate de boli de mai mică gravitate fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce e neobişnuit în cazul SAL
