Vecinii – nu poţi trăi cu ei, nu poţi trăi nici fără ei. Nu de alta, dar nu ştiu câţi sunt în stare să trăiască în sălbăticie. La urma urmei, cui nu-i place civilizaţia?

Există oare cineva care să fie mulţumit de ei? Aţi auzit pe cineva spunând „Măi, tată, ce muzică bună ascultă vecinu’!”? Sau „Vecina mea vorbeşte atât de frumos încât îmi este ruşine să-i spun bună fără să pun ziua sau seara-n coadă?…” Eu… nu!

Personal, am îmbrăţişat ambele traiuri: şi la bloc şi la curte. Şi totuşi, îmi vine tare greu să decid unde sunt vecinii mai greu de răbdat. Dar să le luăm pe rând…

În ambele habitate, întotdeauna există ceva de meşterit. E lege! Fie că-i un cui de bătut, o bară de îndreptat, un fier de sudat, o placă de faianţă de tăiat, un geam de schimbat, un parchet de şlefuit ş.a.m.d, vecinu’ ştie că atunci este momentul ideal pentru a se ocupa de treabă.

Când ţi-e lumea mai dragă, începe: poc-poc, poc-boc, boc, vâjjjj, zzzzzz, poc-poc, zzzz, ţâc, ţâc, ţâc… Şi, cum de cele mai multe ori treaba se dovedeşte a fi teribil de epuizantă, pauzele sunt mai mult decât obligatorii. Cu cât mai dese, cu atât mai bine. Unde mai pui că, dacă vrei să iasă totul bine, vorba aia – calitate nemţească, trebuie să ai şi puţin antren. Niţică muzică o să facă treaba să meargă ca unsă!

Ce e tata pentru mine

E toatăăă averea meaaaaaa!

N-ai să vezi copil pe lume

Să-şi iubească mult tataaaa….

Vâjjjj, zzzzzz, poc-poc, zzzz…

Când treaba-i aproape gata, unul după altul, copiii încep să apară pe la uşi. Mulţi, din cine ştie ce motiv, n-au cheie. Şi dă-i şi strigă… „Tatăăăăăăăăăăă! Tatiiiiiiiiiii! Aaaam veniiiiit! Deschide!” Alţii, ceva mai bine crescuţi, sună la uşă. Sau bat. Tot aia. Că dacă nu-i ţine în faţa uşii, sau mai rău, a porţii, întărâtând câinele să latre – Hoţu’, mă, hoţu’! Şo! – degeaba.

Odată trecut de uşă, începe circul… „’N