Zi peste zi
Ca şi cum am trăi în agora
cu adevăruri ce doar se şoptesc
amănuntele anulează întregul
îl sfâşie
cu nimicul pitindu-se în fiece gest
zi peste zi
verbele îmbracă haina neantului
nici lacrima serii nu le poate alina
într-un parc periferic
tufişul devine palid ca o nălucă
aş putea atârna de el
un steag inutil
aş putea rescrie povestea
oraşului-umbră
a unui popor mie tot mai străin
aş putea
dacă aş şti să-nfloresc
măcar o singură zi
Ceva se întâmplă
Ceva se întâmplă
dincolo de toate aparenţele
când marea se odihneşte somnoroasă
la ţărm
ca o uriaşă pisică ce toarce domol
când gânduri fugare te poartă
spre grija zilei q!e mâine –
o eternitate
un alt fel de a-ţi asmuţi nervii
substanţa lichidă
ce în viaţă te ţine
aceeaşi
ţi se face urât să contempli
doar malul
alb ca o cerere
către oarbe divinităţi
încerci îndoiala
o veche haină de casă
de-a cărei căldură nu te mai poţi
despărţi
poţi să-ţi spui că mâine nici nu există
Claviatură
Navighez printre litere ruginite
bătrâna mea Olivetti nu mai vrea
nu mai poate
scrâşneşte din carul ei obosit
se închide în sine
încerc s-o îmbun îi fac reverenţe
degetele mele îi încălzesc îngheţatele-i margini
ce ştie ea
hârtia s-a rupt – o coală imaculată
aş fi putut scrie acolo mai mult ca poemul
ce mai o capodoperă
tot ce visase ea să scrie
ca o bătrână înţeleaptă
ca un tovarăş nedespărţit
aşteptarea a ros-o poate i-a stins
clopoţelul
clapele au îngălbenit sub gerul
nerăbdător
@N
