Consacrat deja ca poet, dl dr. Bogdan O. Popescu a debutat recent şi în proză, cu volumul de povestiri „Viaţă de aruncat“. Un best-seller al ediţiei Bookfest din acest an, volumul este recenzat de dna Elena Solunca şi dl dr. Alexandru Trifan, la Cartea confraţilor.
Prin volumul VIAŢĂ DE ARUNCAT, Bogdan O. Popescu se mărturiseşte atras de „cântecul“ prozei. Ajuns la consacrare, în urma numeroaselor plachete de versuri, poetul îşi ia un paşaport pentru regatul epic. Doresc să spun că am „pândit“ acest moment. Dacă mă întrebaţi de ce, pot motiva această aşteptare într-unul sau două feluri. Mai întâi să ne referim la „cumpăna apelor“. Se ştie că după ce, urcând o înălţime de pe versantul căreia izvoarele curg într-o anumită direcţie, ajunsul pe culme îţi dă elan să cobori pe celălalt versant, al şipotelor opuse. Poezia este versantul pe care urci o anumită încântare, proza este o coborâre spre un râu de înţelepciune. De aceea, tânăr fiind, poţi fi atras de clipa poeziei dar, într-un anumit moment al vieţii, ea ţi se pare vremelnică. Ajuns la „cumpăna apelor“ fiinţei, cauţi înaintestătătoarea durată a prozei. Un alt motiv pe care s-a bazat convingerea mea că, într-un anume moment, poetul Bogdan O. Popescu va deveni scriitorul cu acelaşi nume este conţinutul existenţei sale. Într-adevăr, iezerul acesteia a început să fie umplut de apa transparentă care acoperă prundişul esenţialităţii umane zărit poate doar de acuitatea ochiului cercetătorului în halat alb. Mai adăugăm că prozatorul care este şi poet reprezintă o garanţie a binescrierii, aşa după cum un pictor înainte de a colora un tablou pictează bine dacă arată că ştie să deseneze frumos. Volumul intitulat „Viaţă de aruncat“ conţine opt texte situate la graniţa dintre nuvelă şi proză, ce respiră un epic de atmosferă tip Sommerset Maugham şi cu personaje tragice, „rude“ cu cele ale lui Joseph Con
