Chirurgia e arta tăierii răului. E darul de la Dumnezeu prin care poţi descoperi durerea mută, o poţi izola şi o poţi scoate afară.

Joi, România a rămas fără un înger. Profesorul Alexandru Pesamosca, tata Pesi, a plecat. Nu mai era unul dintre noi, căci îşi făcuse înălţarea de la condiţia de om cu mult timp în urmă. Încă de pe vremea când salvase primul dintre cei 10.000 de copii. Parcă niciodată ţara asta nu a fost mai săracă.

Cei mai mulţi ne numărăm viaţa printre pagini de maculator umplute cu mâzgălituri, tăieturi şi pete de cerneală. Caietul nostru, în care ne scriem bucuriile şi durerile, rămâne mereu cu pagini neacoperite. Pentru acel caiet alergăm să ne construim într-o viaţă de om case mari şi frumoase. De parcă toată existenţa noastră ar putea fi prinsă între pereţi reci din piatră. Tata Pesi a avut nevoie de o bibliotecă întreagă. Caietele lui, în care stă aşezat frumos fiecare suflet de copil pe care şi-a pus mâinile sale, sunt depozitate în camera mică a unui spital. Aşa cum spuneau nişte jurnalişti, „a fost atât de dedicat meseriei, încât nu a avut timp să îşi cumpere o casă". Biete fiinţe umblătoare, cum am putea judeca noi altfel lucrurile decât raportându-ne la nimicurile noastre ce ne compun existenţa?

Cu greu înţeleg şi eu. Căci la rându-mi fac parte dintre cei mulţi. Timpul lui tata Pesi nu se calcula niciodată în hârtii cu chipuri şi zerouri. Acum folosim cuvinte goale scrise pe copiuţa noastră ce o scoatem ori de câte ori dispare ceva sau cineva pe care nu am fost în stare să îl înţelegem. „Titan al medicinii", „Monstru sacru al medicinii"... Îmi este şi ruşine să le repet. Tata Pesi, în sala de operaţii, când îşi ţinea bisturiul în mână, aplecat asupra trupului firav, nu era nici monstru, nici titan. Era doar el cu sine, într-o luptă a omului cu propriile limite. Le-a depăşit de sute de mii de ori. Cu fiecare respiraţie,