Am trecut succint în revistă, preţ de cîteva articole, intuiţiile şi metodele, precum şi cîteva proiecţii ţintite ale lui Ioan Petru Culianu referitoare la trecutul românesc. A fost vorba, de fiecare dată, de chestiuni punctuale; de modurile concrete ale punerii problemei, ale căutării răspunsului şi ale metodei prin care s-a procedat la cercetarea acestuia. Nici o clipă nu m-am referit, aici, la concepţia de filozofie a istoriei pe care studiile, articolele şi, în general, moştenirea acestui autor ne-o păstrează şi o dovedesc. Pentru acest ţel ar fi necesare studii aprofundate, de mai mare întindere şi pătrundere, iar scopul meu nu a fost acesta. Există, oricum, deja tentative meritorii în respectiva direcţie, de-ar fi să amintim şi numai paginile semnate de H.-R. Patapievici în abordarea lui monografică despre Ultimul Culianu (2010). Iată însă că, deşi nu părea la prima vedere, I.-P. Culianu se dovedeşte un cercetător ale cărui deschideri către istoria modernă şi contemporană românească aduc surpriza unei viziuni mult diferite de cea a masei exploratorilor aceluiaşi trecut, în ambianţa românească a vremii (anii ’70-’80 ai secolului trecut). El se desprinde nu doar din plutonul celor activi în interiorul României comuniste, pentru care marxismul părea obligatoriu, dar dintre care erau, totuşi, cîţiva care lansau tentative înnoitoare (istoria ideilor, a mentalităţilor, studii de imagologie, istoria conceptelor), ci şi de aceia dintre istoricii români care s-au refugiat peste hotare, afirmîndu-se în deplină şi neîngrădită libertate (Pavel Chihaia, Vlad Georgescu ş.a.) Este vorba despre viziunea dinamică, mereu inovativă, a unui personaj în plină emergenţă, pasionat de istoria şi teoria ştiinţei, care scria la un moment dat aceste cîteva rînduri grăitoare: „Să menţionăm… tentativa, strălucită şi îndrăzneaţă, făcută de Wendy O’Flaherty, care, conştientă de plura