Am văzut un filmuleţ care, aşa cum zice autorul său, Marilena Preda Sânc, poate fi un poem. Camera focalizează pe un detaliu de curte închisă, undeva între blocuri.

Păsările aflate în cuştile de sârmă, de aici, se simt în largul lor, ciugulesc grăunţe de pe jos, se mişcă aproape brownian pe cei câţiva metri pătraţi, reluând obsedant aceleaşi mişcări, ca într-un ritual, ritual pe care-l strică, însă, din când în când, celelalte păsări, cele libere, vrăbiile care se abat prin ochiurile cuştilor să ciugulească la rândul lor grăunţe şi se eliberează apoi spre înalturi. Un personaj feminin aşezat în fotoliu, îmbătrânind continuu, secvenţializează în răstimpuri mari spectacolul de-a închisoarea şi libertatea, pe care-l joacă păsările mari şi păsările mici. Mesajul filmului este simplu, nici nu trebuie decriptat, transmite doar starea unei nevroze, care nu ajunge niciodată să dea pe afară: o consemnează şi atât. Dar mai are şi un alt sens, ironic, subtil revendicat de situaţie. Un alt film construieşte, tot pe detalii, o cosmicitate incredibilă: imaginaţivă un prim-plan, care este dominat de câteva linii ale unui trup femeiesc, culcat pe orizontală, aflat cumva într-o mişcare erotică, iar, dincolo de acesta alte contururi ale unor depărtări cu înălţimi peste care se prăvălesc norii! Poate fi începutul lumii, ori doar o nespusă eliberare de convenţii culturale şi civilitate urbană, o întoarcere în primordialităţi de care parcă ne-am aduce aminte. Între cele două pasaje despre care am scris până acum aş mai plasa un film, în care trupul aceleiaşi femei, chircit precum fătul în pântecul mamei sale, este asediat de infernul motorizat al străzii şi totul, în acest al treilea film, se întâmplă ca într-o oglindă retrovizoare. Toate, la un loc, conturează sintetic universul unde se construieşte dezinvolt şi controlat, toată opera doamnei Marilena Preda Sânc. De ce spun a