Ion Andrei Vasilescu. Poemele dvs. mi se par emisia unei sensibilităţi reale ce nu găseşte o formă adecvată în care să se exprime. Ezitaţi între mai multe formule, produceţi uneori pasaje confuze. Nu sînteţi destul de exigent cu textele dvs. şi vă lăsaţi sedus uneori de lucruri ce par poetice „în sine”, dar sînt locuri comune: „cerul fără de început părea mai trist”, „singurătatea înmulţită cu doi” etc. Reproduc partea cea mai rezistentă a unui text şi aştept lucrări mai concentrate şi periate responsabil.

Eram

aveam să privesc florile devenind fruct şi

fructele devenind pom, într-o zi,

fără să înţeleg ceva

după care, a doua zi, pomii aveau

să cadă pe pământ

chiar dacă nu îi retezase nimeni

iar cerul fără de început părea

mai trist, chiar dacă nu murise

nimeni iar norii erau mai grei

chiar dacă nu îi apăsa nimeni

şi luna părea mai întunecată chiar dacă

nu o umbrea nimeni iar soarele,

fără nici un motiv

rămase închis într-un nor

nu aşteptam nimic şi nu aşteptam

pe nimeni: m-am născut singur,

din singurătatea înmulţită cu doi,

într-o speranţă necontrolată de

nimeni, de nimeni, de nimeni...

iar acum, singurătate de om, lipită

de singurătate de pom

mă întreb: de ce

şi îmi răspund: de ce

Alexandru Ionuț Nicoară. Alergaţi după iepuri cam mulţi şi textele dvs. devin uneori foarte prolixe. Au tulbureala unui vin care nu a fost lăsat să se decanteze. Căutaţi să vă stăpîniţi pornirea de a le încărca atît, cu tot ce vă trece prin minte. Reproduc totuşi unul liric mai reuşit. Proza nu m-a mulţumit deocamdată.

nostalgie

pe atunci visam şi eram ireali

ca extremităţile mării văzute de

o sirenă pe

timp de furtună;

atât de ireali deveniserăm, că visurile noastr