Prognosticul sumbru al accidentelor vasculare cerebrale grave poate impune decizii precum renunţarea la iniţiere, limitarea sau oprirea anumitor tratamente, considerate „inutile“. Problemele profesionale şi etice implicite sunt analizate de dl acad. Constantin Popa, în cadrul rubricii Creierul vascular.

Prognosticul uneori foarte sumbru al accidentelor vasculare cerebrale (AVC) grave conduce la discutarea renunţării la iniţierea, limitării sau opririi administrării anumitor tratamente, considerate „inutile“. Acest concept anglo-saxon este astfel evocat atunci când sinteza elementelor anamnestice, clinice şi paraclinice nu permite speranţa unui beneficiu „global“ pentru pacienţi. Se disting adesea, în literatură, decizii de „non-reanimation“ sau „do not resuscitate“ (DNR) luate în faza acută a AVC, decizii de neintervenţie (DOT). Decizii de „non-reanimare“ în faza acută a AVC Consemnul de DNR se referă în principal la absenţa reanimării în caz de insuficienţă cardiorespiratorie şi aceasta apare din ce în ce mai frecvent, consecinţa voinţei pacientului sau rezultatul unei decizii partajate. Aceste decizii sunt luate în situaţiile în care utilizarea unei tehnici invazive pare disproporţionată în raport cu prognosticul vital sau funcţional foarte sever şi aceasta se întâmplă uneori în primele ore ale tabloului clinic. Aceste decizii nu sunt rare. După studiile din literatură, găsim o proporţie de 12 până la 34% de DNR la pacienţii admişi cu AVC în urgenţă (Alexandrov şi colab., 1995; Hemfhill şi colab., 2004). Este interesant de notat că 53% din aceste decizii sunt luate în primele 24 de ore, sugerând o evaluare prognostică foarte precoce şi absenţa admisiei în terapie intensivă. Factorii asociaţi la DNR sunt în principal gravitatea neurologică, în particular coma iniţială, vârsta, comorbidităţi asociate grave şi autonomia anterioară (Shepardson şi colab