Nimic mai greu, după o vacanţă petrecută departe de lumea dezlănţuită, decît să te reconectezi la realitatea românească, dominată de vulgaritate şi mitocănie. Înainte de 1989, circula un banc (amar) despre scufundarea ţării în întuneric cu viteza luminii – era epoca în care frigul şi întunericul reprezentau realităţi cotidiene, contrastînd dramatic cu decizia puterii comuniste de a vorbi despre „epoca de aur“. Deşi întreruperile de curent gestionate politic nu mai sînt, astăzi, la ordinea zilei, continuăm să ne scufundăm cu viteza luminii într-un întuneric la fel de dens, generat, de data aceasta, de invazia de prost gust şi mîrlănie publică intens mediatizată. Trăim într-o ţară în care distincţia dintre presa tabloidă şi presa de ţinută nu mai există, de vreme ce modelul „click“ sau „cancan“ s-a generalizat în paginile unor publicaţii ce se pretind „serioase“, iar televiziunile de ştiri s-au „otevizat“ cu un entuziasm suspect. Nu pot să cred că, de trei zile, de cînd am revenit în ţară şi încerc să aflu ce se petrece în lume şi la noi, trebuie să urmăresc, în continuare, BBC, CNN sau Euronews, ce nu-şi permit să închirieze elicoptere pentru a transmite în direct nunta unui obscur personaj autohton, care se crede, probabil, cel puţin la fel de important precum viitorul suveran al Marii Britanii. Că există oameni care-şi imaginează că, dacă ai bani, poţi cumpăra orice, inclusiv distincţie şi nobleţe, este, desigur, problema lor şi ea ţine – sau ar trebui să ţină – exclusiv de psihanaliză, dar că există posturi de televiziune „de ştiri“, alături de „reporteri“, „analişti“ şi „comentatori“ care pretind să fie luaţi în serios în vreme ce „informează“ naţiunea, trei zile la rînd, despre un subiect atît de arzător precum costul rochiei de mireasă a unei fătuci fără altă calitate decît aceea de a fi nevasta lui X şi fina lui Y ţine de o gravă patologie socială. Nu po