Chiar dacă nu lasă impresia că poemele sale ar fi tributare modelor şi modelelor curente într-o anumită etapă a poeziei româneşti, totuşi, Ion Pop găseşte, cu fiecare volum publicat, modalităţile optime de racordare la sensibilitatea cititorului, dovedind, prin aceasta, cum s-a mai observat, o capacitate incontestabilă de reînnoire a timbrului liric, de revitalizare a inspiraţiei şi de reficţionalizare a toposurilor predilecte.

De altfel, temele obsedante, recurente în poemele lui Ion Pop sunt timpul, copilăria, jocul, relaţia instabilă dintre convenţie şi revoltă, reflexele mitice ale realului etc. Nicolae Manolescu observa, pe drept cuvânt, că „poetul e un caligraf, concis şi pregnant, dotat cu un foarte fin umor al ideii”. E drept, pe de altă parte, că poemele lui Ion Pop trădează ceva din vocaţia critică a autorului, prin spiritul livresc care le animă, prin vocaţia autoreferenţialităţii şi prin detenta imaginativă austeră, în beneficiul amplitudinii meditative de care se resimt aceste versuri cu tăietură fermă, cu deschidere spre idee, cu reverberaţii afective oarecum diminuate. Nu întâmplător, Al. Cistelecan remarca modul în care poetul se transformă dintr-un „prizonier al convenţiei” într-un „rentier” al acesteia.

Un portret sugestiv al lui Ion Pop ne oferă Petru Poantă: „Poet în critică şi critic în poezie, Ion Pop este un ingenuu inhibat de universul cărţilor. Existenţa sa pare un ceremonial desfăşurat după un cod anume, în care naturală nu-i decât pudibonderia. Un melancolic, în fond, omul îşi regizează până şi spontaneitatea, punând un convenţionalism manierat, dar şi uşor amuzat în toate gesturile sale. Prudent şi migălos, provocându-şi uneori manifestări de efuziune, subminându-şi, altădată, cu o ironie simpatică ingenuitatea, galant din timiditate şi din nevoia de a fi sociabil, sobru din ambiţia discretă de a impune respect, pur din li