Prima dată am băut ceai dintr-o ceaşcă de porţelan (tema de la shopping) – pictată manual cu floricele roz – din setul pe care mama îl ţinea sub cheie, în sufragerie.
Era un set „made in Rusia", nu ştiu cât de valoros, dar cu siguranţă delicat şi elegant de jur-împrejurul ceştii. Cel mai frumos serviciu de cafea l-am văzut în primul an de facultate. Făceam, pentru un seminar de istorie recentă, povestea unei bătrâne de 92 de ani, fiică de boieri munteni. Locuia în Cotroceni, într-o vilă cu două etaje. Acolo am mers, vreo trei zile la rând, pentru interviu şi poveşti. Şi timp de trei zile, doamna aceea simandicoasă îmi servea, la ora 7.00, cafea la ibric. Ceştile din porţelan, de-un alb imaculat şi cu mici terminaţii aurii, erau cumpărate din China cu mulţi ani înainte să mă nasc eu. Iar sunetul pe care linguriţa aurită îl făcea în timp ce amestecam zahărul brun nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci.
Porţelanul nu mai este de mult doar pentru servicii de cafea şi de ceai. Căutând pentru pagina „La cumpărături" obiecte pentru casă făcute din acest material cu istorie veche, am găsit sute de variante departe de ceea ce îmi închipui eu prima dată când mă gândesc la „aurul alb". Sigur, serviciile pentru cafea sunt încă în ofertă, care de care mai cu dichis, cu detalii argintate, aurite sau platinate, lucrate manual în cine ştie de ateliere exclusiviste din Paris sau din Londra. Dar, pe lângă ele, magazinele sunt pline ochi de porţelanuri în culori tari. Nu spun că nu sunt de bun-gust şi că nu-şi merită banii. Spun doar că reinterpretarea aceasta ştirbeşte niţel din statutul pe care porţelanul îl avea în ochii mei.
