După un volum doct – şi poate prea tehnic – despre „morfotipologia“ poeziei vizionare, urmat de un studiu de poetică istorică despre „demonicul“ vizionar William Blake şi de un eseu subiectiv, scris împreună cu Roxana Ghiţă, despre identitatea culturală a Japoniei (unde a petrecut cîţiva ani la un lectorat de literatură engleză), tînărul universitar craiovean Cătălin Ghiţă se întoarce la literatura română cu achiziţiile unui comparatist format şi ale unui critic eliberat de complexe. Avînd ca obiect filonul practic neexplorat la noi al „prozei de teroare“, cu istoria şi tipologiile ei posibile, noul volum (Deimografia) are în comun cu precedentele curiozitatea plină de acribie a exploratorului de „pămînturi necunoscute“, populate de „monştri“ ai imaginarului ce aşteaptă să fie cunoscuţi şi domesticiţi. Amestecul de rigoare academică british şi de gust pentru aventura cognitivă e prezent, de altfel, şi în fizionomia de rocker cumsecade a autorului real… Cît despre „complexele“ de care se eliberează – cum spuneam – în acest concis, dar dens volum cu titlu conceptual (Deimografia, de la Deimos, fiul lui Ares şi al Afroditei, personificînd frica de moarte în luptă şi latura întunecată a iubirii), ele ţin mai ales de canoanele academizante şi de Canon (cu autoritatea sa inerţială). Nu-i vorbă: deşi scholar-ul reuşeşte să-şi umanizeze fără concesii discursul, făcîndu-l expresiv, personal şi interactiv ca o prelegere cu aparté-uri complice (afişatul „respect pentru cititor“ fiind responsabil inclusiv pentru concizia – şi precizia – cărţii, nu doar pentru expurgarea structuralismelor indigeste), Cătălin Ghiţă mai plăteşte uneori tribut unor ticuri didactice sau, mai rău, unor pedantlîcuri ce zgîrie urechea interioară a cititorului („starea de anxietate rafinată a lectorului este nutrită mai ales de teama în sine, reificările acesteia constituind simple prelungiri iconi