„Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viaţă şi arta mea. A trăi, a respira, a gândi – am sentimentul sau iluzia că pe toate acestea le-am făcut prin muzică.”
„Enescu este absolutul prin care îi judec pe ceilalţi”, a spus Yehudi Menuhin. „Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a adăugat Pablo Casals. Şi, ca un răspuns, „perfecţiunea care îi pasionează atât de mult pe oameni nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze”, a spus George Enescu. „Muzica este singura mea scuză de a încurca lumea.”
Mari personalităţi scriu despre Enescu şi nici una nu se apropie prea mult. Vorba lui Macedonski: „Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare...”.
Noi, românii, ne mândrim cu el aşa cum ştim noi s-o facem. Optica e aburită, pentru că suntem prea aproape, prea lipiţi de geam, e al nostru.
Pascal Bentoiu a scris o carte admirabilă şi foarte pe-nţelesul tuturor şi a celor simpluţi, şi a celor foarte elevaţi, un Breviar Enescian, dar cu mulţi ani în urmă a scris şi despre capodoperele enesciene.
Ştim multe despre George Enescu. Cunoaştem Rapsodiile pe care compozitorul le numea „păcatele tinereţilor”. Ele sunt minunate, dar minunate sunt şi Impresiile din copilărie cu celebra Lăutarul. Şi Suita sătească şi Simfonia 5. Dar rapsodiile plac. Plac foarte mult. Oricui. Mă uit pe postul tv Mezzo şi văd revelaţia publicului berlinez la apoteoza dansului, la prospeţimea ritmului. Câtă demnitate conferită! Enescu era şi un om bun, cald şi generos. Tudor Arghezi povesteşte despre Ştefan Luchian: „După ce-l părăsiseră, rând pe rând, organele care fac viaţa – dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă – plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră c
