Cel mai recent film al lui Woody Allen (al 41-lea) nu e doar o declaratie de dragoste pentru Orasul Luminilor, ci mai ales o declaratie de dragoste pentru arta cinematografului si pentru capacitatea sa extraordinara de a construi lumi paralele. Interpretarile remarcabile sunt baza acestei comedii despre evadarea in fictiune si despre relatia pe care fiecare epoca o are cu trecutul.
In "Midnigh in Paris" Woody Allen a avut o inspiratie de zile mari - ai toate sansele sa gandesti asa inca de la primul cadru de dupa momentul introductiv, cel de peste trei minute in care ai vazut Parisul in diferite momente ale zilei, pe soare ori pe ploaie. Cine iubeste Parisul intelege. (La o adica, acest montaj ar putea fi foarte bine un soi de rezumat in avans al filmului.).
Cand auzi pe urma vocile din off ale lui Owen Wilson si Rachel McAdams, in fata ochilor iti apare un cadru cu un lac cu nuferi si un pod, si fireste ca nu poti sa nu pufnesti vazand cat de mult seamana cu o pictura de Monet. Ai din acest moment senzatia ca filmul va pune in lumina ciocnirea dintre "trecutul mare" si vremurile de azi cu superficialitatea, snobeala si veleitatile multora dintre contemporanii nostri.
Nu te inseli. Cu verva renascuta si ridicata la cub, cineastul american ne antreneaza intr-o poveste pe cat de extraordinara pe atat de credibila (chiar asa!). Blondul american Gil Pender (interpretat de un Owen Wilson la cel mai bun rol de pana acum, caruia i se exploateaza perfect candoarea innascuta) petrece o scurta perioada in capitala Frantei alaturi de logodnica sa, Inez (Rachel McAdams) si de viitorii socri.
Gil incearca sa treaca de la statutul de scenarist hollywoodian mai mult sau mai putin mediocru la cel de scriitor. Pentru el Parisul nu e doar un loc incarcat de inspiratie (atmosfera de aici i se pare ideala scrisului), dar si i
