Iepurele maltez este... timid şi rar. Când îmi spune asta, Rikardu, noul nostru prieten din Gozo, fermier şi gastronom (ţine pe „uliţa” care urcă pe lângă catedrala din oraşul vechi – Citadela –, o tavernă tradiţională, numită, cum altfel dacă nu „Ta' Rikardu”), râde pe sub mustaţa albită de ani. E rar pentru că, într-o vreme, a fost vânat fără milă, din pricina stricăciunilor pe care le făcea recoltelor.
Mâncare tradiţională a Maltei, iepurele din farfuria turiştilor e crescut la fermă. O fermă asemeni celei pe care o are şi Rikardu, unde mai creşte oi, pentru carne, dar şi pentru laptele din care se face brânza cu piper – altă tradiţie culinară a locului – şi unde cultivă ceapă, cartofi, anghinare sau andive, din care face bucatele cu care-şi omeneşte oaspeţii. A... şi să nu uit de mica podgorie, fala lui de ţăran din moşi strămoşi. Toamna va face vin, care chiar dacă-i puţin lui îi e îndeajuns. Dar să ne întoarcem la iepurii ăştia şi la povestea lor. Pe vremea când arhipleagul era stăpânit de Cavalerii Ioaniţi, exista o lege care nu le permitea ţăranilor să vâneze iepurii, cu toate că dieta lor era destul de săracă în proteine.
Istoricul Carmel Cassar povesteşte că, totuşi, iepurii erau vânaţi, în secret, şi numeşte acţiunea asta „simbol al rezistenţei” ţăranilor maltezi. Iepurele de câmp era însă mic şi pricăjit. Pe la începutul secolului XIX apar şi primii crescători de iepuri domestici, şi într-un fel situaţia se reglează. Însă iepurii de câmp tot îşi subţiază numărul şi supravieţuiesc doar pe insulele mai mici, St. Paul şi Comino. Există chiar o anecdotă, cum că pe la începutul veacului XX, pentru a organiza o vânătoare de iepuri, Contele Manduca obişnuia să dea drumul în libertate câtorva sute de iepuri domestici.
O să primiţi şi o reţetă de iepure, ca-n Malta, dar înainte de asta să mai aflăm câte ceva despre bucătăria tradiţională malt
