Relaxare. In Republica Dominicana, dupa o baie de soare, impreuna cu sotia sa, Elwira. Jurat. Mihai Petre acorda rareori nota maxima in emisiunea "Dansez pentru tine"Nu eşti deloc fioros, cum pari la televizor.
Mulţumesc frumos, eşti drăguţă! Toţi îmi spun că nu par un monstru, după ce-i salut sau după ce le adresez câteva cuvinte. Până atunci simt o anumită reţinere în abordare. „Bună ziua, domnule Petre, să daţi note mai mari!", cam ăsta e textul care mi se adresează. Iar eu zâmbesc şi zic: „vreau, sincer, dar că nu pot!" (râde) Fac aprecieri bune şi la „Românii au talent", şi la „Dansez pentru tine", dar când e cazul, nu zic că e bine doar ca să ne simţim bine.
Dar ţi-a părut vreodată rău după ce ai fost foarte exigent?
Întotdeauna mă gândesc la oameni, dar îmi trece, pentru că eu nu judec oamenii. Nu văd omul, ci actul artistic. Eu arbitrez şi o grămadă de competiţii de dans sportiv în care dansează nişte copii de şase ani superdrăguţi, pe care i-ai mânca pe pâine şi, cu toate astea, trebuie să faci diferenţa între ei.
Alături de Elwira, soţia ta, antrenezi perechi care participă la competiţii naţionale şi internaţionale, dar şi amatori. Care dintre voi e mai sever?
Uneori, în cantomanente, copiii spun că ea. Adică se sperie mai mult de ea decât de mine. Eu sunt mai prietenos cu copiii. Bine, până la un anumit moment...
Că veni vorba de copii. Mama ta te-a îndreptat spre dans, când aveai opt ani. De la ce te-a „deturnat"?
De la bătutul mingiei în spatele blocului şi de la karate. La început fugeam cât puteam de lecţiile de dans. Aveam nişte prostii din astea în cap, că merg cu fetele la dans. La 12 ani eram aşa, în război cu fetele. Dansul a început să-mi placă atunci când i-am văzut pe alţii că fac lucruri frumoase în pereche, aşa, cu tot cu fete, şi în momentul în care am aflat că poţi să mergi în competiţii, să te lupţi cu al
