Fiind un copil care a crescut printre cărţi (biblioteca lui Valeriu Cristea mi se părea – şi s-a dovedit – inepuizabilă), am iubit parcă dintotdeauna cărţile. Mă revoltam de-a binelea cînd un amic îmi arăta cum citeşte: îndoind colţurile paginilor, ca „să pună semn”, ori trăgînd pe două jumătăţi de cartea groasă pînă îi frîngea cotorul, ca „să stea ca lumea”. Mai tîrziu, am făcut şi eu semne pe cărţile citite: dar numai cu creionul cu mină de 0.5, în nici un caz cu pixul care lasă pastă şi murdăreşte şi pagina din oglindă. N-am mers pînă la a înveli cartea citită în hîrtia aceea mov cu care bunicii mei protejau inclusiv coperţile. Procedura mi se părea bătrînească şi pe alăturea cu sensul cărţii. O carte există ca să-i vezi coperta, cu numele autorului şi titlul; şi pentru ca, dînd coperta şi pagina de gardă, să te scufunzi în lumea ei. Între un volum ce pare neatins de mîinile cititorului şi un altul pe care se văd, concret, urmele lecturii făcute, prefer volumul „amestecat” cu lectorul său.
DE ACELASI AUTOR Greşeli de tipar (I) Back To School Despărţirea de Constanţa Buzea Putem să nu ne certăm Mai tîrziu, am descoperit revistele; şi a fost şansa generaţiei mele să prindem, de la 15-16 ani încolo, explozia presei tipărite din anii ’90. Presa liberă sau aşa-zis „liberă” (cîte controverse au fost pe tema afilierii unor gazete!), devorată în sute de mii de exemplare zilnic de un public căruia nu-i venea să creadă că nu mai citeşte Scînteia. Cînd văd cum se subţiază, auto-diminuează şi tabloidizează ziarele româneşti în prezent, îmi vine să cred că ele plătesc, simbolic, pentru tirajele uluitoare şi conţinutul lor incredibil din primul deceniu postrevoluţionar. După ce au oferit totul publicului, acesta nu mai aşteaptă decît cancan între două staţii de metrou...
Mai întîi cu pasiune, apoi în virtutea obişnuinţei, am păstrat şi am stocat toate publicaţii
