Prăbuşirea dictaturii încarnată de colonelul Gaddafi în Libia a devenit un spectacol mediatic internaţional în primul rând datorită personalităţii macabre ieşită din comun a dictatorului de la Tripoli. Faţă de el, tunisianul Ben Ali şi egipteanul Hosni Muburak, alţi doi preşedinţi arabi care se considerau instalaţi la putere pentru eternitate şi care au căzut recent, faţă de Muammar Gaddafi, deci, aceştia doi făceau figură de oameni normali. Puţini dictatori pe planetă pot rivaliza, pentru perioada de după al doilea război mondial, cu forma de megalomanie afişată de Gaddafi. Poate doar Kim Jong-il în Coreea de Nord sau cubanezul Fidel Castro.
Fără îndoială, în cursul vieţii sale, Gaddafi s-a simţit frustrat de faptul că ţara sa, în ciuda unui teritoriu întins, n-a produs decât 5 milioane de locuitori. Este greu să fii un mare dictator într-o ţară mică. Nu întâmplător şi-a dorit Gaddafi să se asocieze cu alte state arabe pentru a forma o mare federaţie, şi le-a propus acest lucru tuturor vecinilor săi. El se vedea, datorită părerii excelente pe care o avea despre propria sa persoană, în postura de lider al întregii lumi arabe, iar multă vreme l-a imitat chiar, în mod jalnic, pe preşedintele egiptean Nasser de numele căruia rămâne legată naţionalizarea Canalului de Suez. Avem însă şi în Europa, mai precis în Republica Belarus, un dictator care ar fi vrut mai mult pentru vocaţia sa de şef. Ca şi dictatorul de Tripoli, cel de la Minsk, Alexandre Lukaşenko, ar fi dorit să creeze o confederaţie, mai precis cu Rusia, şi să poată astfel candida la postul suprem de la Kremlin.
Din punctul de vedere al dictatorilor, istoria este nedreaptă. Cu doi ani în urmă Gaddafi era încă preşedintele Uniunii Africane şi îşi normalizase relaţiile cu ţările occidentale care îi întindeau covorul roşu la Roma sau la Paris. Cum de l-a măturat apoi istoria pe Gaddafi, în numai ş
