n) Terasa e tocmai pe malul mării, în portul din mijlocul oraşului ridicat îndărătul cetăţii Bodrum. În jurul meu, oameni de pretutindeni, veniţi în va­canţă. Vorbesc şi râd, mănâncă şi beau cu o voluptate regăsită aici, într-o altă vară a uitării de sine. Îi cercetez figură cu figură, îmi plimb privirea pe fizionomiile lor atât de diferite. Când mă voi scula de la masă, ele îmi vor fi fost şterse din memorie. Contururi goale, indistincte şi pieritoare. Acum sunt unul din aceste chipuri perisabile şi despovărate de identitate. Turistul însuşi. Zăbovesc între ei câteva ceasuri şi-mi dau seama că le-am învăţat pe de rost trăsăturile faciale, ticurile, bătăile genelor. Sunt o lume cu care mă simt so­lidar în conjunctura clipei. O lume zumzăitoare, în pântecul căreia trăim laolaltă în cea mai placidă armonie. şi zâmbitoare. În definitiv, nu aşa ni se întâmplă mereu de-a lungul vieţii? Pâlcuri trecătoare de oameni ne însoţesc învârstnicirea, de la naştere până la moarte. Halte şi gări de inşi prin care trecem lăsând o parte din noi. Poate a mai frumoasă, poate a mai urâtă. Convieţuim pe peronul lor, pândind trenuri iluzorii. Nu ne concepem propria existenţă decât alături de personajele astea colective cărora le aparţinem la un moment dat. Familia, colegii de joacă şi de şcoală, mai apoi de birou sau de pasiune sunt astfel de personaje. Pe cei mai mulţi îi uităm, şi la bătrâneţe ne întrebăm dacă chiar au existat toţi în realitatea dispărută în urmă.

La plecare arunc o ultimă privire, ca de adio, de parcă i-aş înmormânta. Cerul s-a înroşit de-a binelea, iar ziua se târăşte peste dealurile sterpe. Adie briza, legănând corăbiile ancorate în golful mirosind a sare marină. Par nişte doamne corpolente invitate la dans de cavalerul vânturilor amurgite. Rafalele iscate din senin stârnesc rozele agăţate de catargele ambarcaţiunilor ce se clatină languros. Un xilofon uriaş