La Campo Pequeno, după staţia de metrou Saldanha şi înainte de zona universitară, arta capătă un alt înţeles. Acolo, în clădirea construită la final de secol XIX exclusiv pentru coride – ulterior, refăcută pentru a-şi spori utilitatea, găzduind la subsol magazine şi o mare parcare –, oamenii vin şi dacă iubesc şi dacă nu iubesc această luptă între om şi taur, între forţa braţelor omeneşti şi disperarea de a se salva a animalului.
Am ajuns întâmplător la o coridă adevărată. Niciodată nu m-am simţit suficient de puternică să urmăresc o bătălie sângeroasă, care, de multe ori, are drept consecinţă directă moartea. Totuşi, într-o seară de început de iunie, am văzut de aproape ce înseamnă o coridă, o coridă portugheză, în timpul căreia toreadorul se apără în permanenţă de pe cal. Nişte cai superbi pe care, privindu-i, îmi venea să-i întreb de ce-şi riscă atât de mult existenţa, apropiindu-se de coarnele taurului.
Înainte de începerea coridei, afară au protestat iubitorii de animale, cu pancarte pe care scria mare şi convingător că „tortura nu e artă, nici cultură!”. Ei protestau, îmbrăcaţi modest, iar domnii şi doamnele care veneau de plăcere la spectacol se mişcau incomod în nişte haine elegante, strâmte, care nu li se potriveau pe de-a-ntregul. Mi-a atras atenţia acest protest, tocmai pentru că se făcea civilizat, era loc pentru toţi acolo, în faţa clădirii numită Campo Pequeno: puteau sta şi cei care condamnă corida, puteau intra în voie şi oamenii care plătiseră bilet pentru a asista la decernarea unui nou trofeu.
Spectacolul în sine, excluzând rănirea taurului (despre care unii spun că nu moare, pentru că e rănit în aşa fel încât să-şi poată reveni după îngrijiri atente), este într-adevăr impresionant. Se strâng pe nisipul gălbui al arenei, la început, toţi cei implicaţi: toreadorii, împreună cu caii lor, oamenii care distrag atenţia taurului cu
