Am văzut-o pe femeia asta pentru prima dată în primăvara lui 2004, parcă prin mai. Eram înconjurată de o bibliografie care-mi cam întinsese nervii şi începusem să cred că n-o să fiu în stare să mă prezint onorabil la examenul ce venea. Limbaj nou, arid, stil inedit. Ce s-o mai lungesc, drept e că mă pregăteam să clachez cu toate foile alea în braţe. Mi-am zis să mă uit un pic la televizor, că poate-mi ies din stare. Am dat direct pe MTV, unde era, cred, prima ori una dintre primele ediţii româneşti. Mă rog, una dintre ele.
Deşi mai nimic nu mă recomandă, nici măcar mie însămi, am fost cândva pasionată de tot ce-nseamnă MTV, îndeosebi premiile lor, de orice fel ar fi fost ele. Ce ştiu sigur despre neobişnuita mea pasiune e momentul debutului. Era în vara lui ‘88, una în care am umblat tot timpul cu discul lui Mircea Baniciu pe bancheta din spate a maşinii părinţilor, fiindcă nu voiam cu niciun chip să mă despart de el. Secunda era cântecul meu preferat. Aşa. Ajungem noi la un moment dat la Deva, la unchiu’ Adam, doctor de copii, care n-a vrut să-mi dea o aspirină după ce m-am scăldat în Râu Mare şi-am răcit zdravăn, motivându-mi că oamenii adevăraţi răcesc vara, că iarna răcesc toţi proştii. Ei, bine, unchiu’ avea antenă prin satelit şi prindea MTV-ul. Asta m-a dat gata. Cât am stat în casa lui, n-am făcut altceva. Ba nu, mint. I-am înnebunit pe toţi cu Baniciu şi tinereţea lui fără bătrâneţe. Dar asta când deja aveam ochii împăienjeniţi de-atâta MTV.
Revin la momentul 2004. Deschid televizorul exact în clipa când erau prezentaţi Viorica, Ioniţă şi taraful lor, plus câţiva DJ. Muzică de la Clejani mai ascultasem eu, luată de la Muzeul Ţăranului Român, dar era vorba despre altceva. M-am uitat la femeia de pe scenă şi i-am simţit emoţiile. Mari, teribile, dar ea cânta cu tot ce avea. Mi-a plăcut Bordeiaşul. Chiar foarte mult. Îmi place şi acum, însă nu de
