Au rămas patru din zeci de ceasornicari câţi erau în oraşul lui Brâncuşi în urmă cu un deceniu. Vasile Sprânceană se numără printre cei care vor trage cortina peste această profesie, după 35 de ani de muncă şi mii de solicitări.
Îl găseşti uşor, în micul său atelier din magazinul Parâng din Târgu-Jiu, însă cu greu îl poţi convinge să se oprească din reparat şi să vorbească despre meseria căreia i-a dat şi un nume: „prima dragoste”. Pendule, ceasuri de mână, de perete, unele scumpe, altele cu valoare sentimentală, toate măsoară acum zgomotos trecerea timpului, după ce au trecut prin mâinile lui Vasile Sprânceană.
Oamenii vin cu încredere la „doctorul ceasurilor” de câteva decenii, care a ajuns să practice această meserie din întâmplare şi care, chiar dacă ar vrea să transmită mai departe îndeletnicirea, nu ar avea cui. „E greu să spun câte ceasuri mi-au trecut prin mână în cei peste 30 de ani de activitate, mii, zeci, sute de mii. Vin la mine oameni din justiţie, medicină, politicieni, cu ceasuri din toată gama, elveţiene, nemţeşti, dar eu îmi tratez toţi clienţii la fel. Acum, noi, ceasornicarii, ne numărăm pe degetele de la o singură mână. Mă bucur pentru mine, pentru că am multe comenzi, nu mă pot plânge de clienţi, întrucât am continuitate, dar pentru populaţie nu e bine. Nu este exclus să fie pe cale de dispariţie această meserie. Eu am fete şi au avut alte înclinaţii, nepoţulului meu nu ştiu dacă i-ar plăcea să mă urmeze, cert e că nu a venit nimeni să-mi spună că are un băiat sau o fată să-i iniţiez. Eu de aici voi ieşi la pensie, pentru că o pot numi prima dragoste, iar la lucrul pe care îl faci cu plăcere nu renunţi uşor. Dacă clientul este mulţumit, remuneraţia vine de la sine”, mărturiseşte târgujianul.
El însuşi recunoaşte că nu poţi să faci din ceasornicărit o avere, însă dă garanţia că poţi să duci din asta o viaţă liniştită. „Nu poţi să
