Oare ce merita sa trimiti spre mintea romanilor despre stramosii lor, pentru o asimilare fara prea mari eforturi, astfel incat sa le trezeasca pofta de viata si dorinta de a-si depasi conditia?

In ce masura ajuta cuvintele lui Herodot, care i-a socotit pe geto-daci cei mai viteji si mai drepti dintre traci, fara sa le starnesti nostalgia, sau neincrederea - trairi usor de trezit din cauza lesinului sub care se desfasoara azi viata urmasilor Romei din spatiul carpato-danubiano-pontic?

Mai ales ca multe dintre trasaturile actuale ale poporului roman isi gasesc un corespondent tulburator in viata si mai ales in capriciile antichitatii. De pilda, in lista de cuvinte care se presupune ca provin din limba stramosilor nostri daci regasim, alaturi de celebrele "branza", "viezure" si "manz", si "ademana", care are doua intelesuri inrudite: "dar" si "mita". Daca mai adaugam cateva - "a ademeni", "a ameti", "burta", "capusa", "droaie", "horinca", "mamaliga", "morman" si "pupaza", ajungi sa te intrebi daca nu cumva stramosii nostri au calatorit in timp pana in zilele noastre, ca prea e plin Parlamentul de "viezuri" sau ministerele de "verze".

Reintrand pe aratura obiectiva, trebuie spus ca multe povesti despre daci au pierit pe bancile scolii, cu toate ca dascalii s-au chinuit din rasputeri sa ne imprime convingerea ca materialul genetic bogat justifica ambitiile epocii comuniste. O farama de adevar trebuie sa fi fost, insa, doar nu degeaba a considerat imparatul Traian ca invingerea dacilor a reprezentat culmea gloriei romane, deci merita o sarbatoare de 123 de zile.

Acuma, e drept ca i-au usurat si dacii demersul, deoarece, de teama de a cadea sclavi, multe capetenii, in frunte cu insusi Decebal, s-au sinucis. Lucru care ne aduce la o controversa teribila, deoarece multi cred ca nu vitejie denota gestul extrem al regelui, ci mai