Când vorbim de stres, vorbim de o stare care se întâmplă peste ce putem îndura. Dar tot o formă de stres e şi aşteptarea a ceva neştiut ce urmează să se întâmple. E un stres că aşteptăm de douăzeci de ani să se întâmple un mai bine, dar în ce ar consta acest mai bine, cei mai mulţi dintre români nu ştiu. Aşteptăm un lucru bun, dar cum să fie el, în ce măsură va fi mai bun ca altele şi când va fi momentul, nimeni n-ar putea să spună.
Ar fi mai mult decât interesant, ar fi esenţa problemei să ştim, la modul statistic, ce definiţie are mai binele la români. Cum trebuie să fie casa la care râvneşte românul mediu, cât de mare să fie câştigul şi ce decide să facă românul mediu cu acest câştig mulţumitor pentru toată ţara. Dacă tot ne-am pus, ca naţie, pe aşteptat măcar, să ştim clar ce. Un răspuns simplu la întrebarea "Ce vrea românul?" ar părea să fie: Ce nu are. Numai că răspunsul este ecoul prezentului lui: vrea ce n-a avut. Util ar fi să ştim nu ce vrea românul, ci ce-i trebuie românului ca să aibă motive să aştepte cu temei un trai mai bun.
L-am abordat sub aceste auspicii pe un profesor care mi s-a mărturisit cu o undă de mândrie, ca şi cum răzbuna astfel o speranţă neîmplinită, că el nu mai aşteaptă nimic de la nici o guvernare. Logic ar fi fost să-l întreb dacă ştie şi ce aşteaptă o guvernare bună de la el. Dar întrebarea ar fi semănat a cinism. Când i-am cerut să detalieze motivele resemnării, ele nu se refereau la starea sa, ci la starea profesorimii în întregime. Aşteptarea era una de grup. Dar şi aceea fără un contur şi un termen de împlinire.
Nu-s puţini semenii care îşi construiesc anii ce vin conform cu o idee. Această idee înseamnă direcţie, mijloace, etape, abilitate, şanse atent calibrate şi un punct de sosire. Toate astea n-or să le asigure niciodată o guvernare, oricât de preocupată ar fi ea de soarta tuturor cetăţenilor. Profes
