Cu „tovarăşa Ana“ sau cu „tovul Ghiţă“? Lupta pentru şefia PCR a început în septembrie 1944. O vreme, Ceauşescu n-a ştiut ce tabără să aleagă: pe cea a Anei Pauker sau pe cea a lui Gheorghiu-Dej. La închisoare fusese un apropiat al lui Gheorghiu-Dej. Dar şi Ana Pauker îl plăcea pe tânărul Nicu, pentru că nu-şi trădase colegii în perioada ilegalităţii.

Din presa anului 1945 şi din manifestările oficiale, reiese „unitatea de monolit" a Partidului Comunist. Aceasta era impresia pe care comuniştii voiau să o lasă adversarilor politici şi opiniei publice. Aşa sunau şi comandamentele ideologice: V.I. Lenin interzisese existenţa facţiunilor în partidele comuniste şi teoretizase „centralismul democratic". Orice decizie, adoptată în forurile de conducere, devenea obligatorie, iar cine o comenta defavorabil se făcea vinovat de „fracţionism". Însă, citind stenogramele şedinţelor conducerii, se vede că realitatea era departe de teorie. În cel mai mic şi mai slab partid comunist din Europa existau mai multe grupuri, fiecare aspirând să pună mâna pe funcţii cât mai înalte.

Venită din cer

Startul în cursa pentru şefia partidului fusese dat odată cu sosirea Anei Pauker la Bucureşti, la 16 septembrie 1944. Fusese trimisă de sovietici, cu un avion militar. La acel moment era considerată cel mai important comunist român, cu cea mai spectaculoasă carieră la nivel internaţional. La scurt timp a urmat-o Vasile Luca, secundul ei din anii războiului petrecuţi în Uniunea Sovietică. Luca reuşise să se impună ca principal colaborator al „tovarăşei Ana", înlăturându-i din graţiile acesteia pe Constantin Doncea şi pe Manole H. Manole. „Încă din această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent", decl