Mi se spune (vi se spune) să încetăm odată cu visele astea, cu iluziile, că nu-s bune la nimic. Nu mă refer la oniric, ci la imaginativ. La ceea ce poate fi deşi nu este, doar pare. Că lumea-i o părere, o să v-o demonstrez în cele ce urmează. Că de la obiect la “obiectiv” nu-i decât o limitare îndoielnică, poate că bănuiati si voi da’ nu ştiaţi de ce vi se pare aievea.

E site de femei, si deh, mai puţin preocupări politice, mai mult înclinaţii filosof-meditative. Păi să vedem.

Ce e realitatea şi la ce foloseşte ea. Realitatea nu-i altceva decât o sumă de prejudecăti, norme şi cutume care se raportează la nişte convingeri mentale, la nişte clişee limitativ-perceptive. Că realitatea e în ochii privitorului se poate spune şi aşa, dar stai aşa că nu-i aşa: păi eu văd un monitor, el vede un monitor, noi toţi vedem un monitor deci e un monitor. Asta-i realitatea, acesta este adevărul: e un simplu monitor, bă, ce mă vrăjeşti tu acolo?

Dar vine un copil şi zice că e un cuib de cioară (de unde până unde, nu ştiu) şi-atunci pentru el realitatea e alta: un cuib de cioară. Toţi ceilalţi îl contrazic şi sărmanul copil se conformează la ce spune majoritatea: m-am născut într-un salcâm, într-un monitoor / şi de-al… say whaaat ???

Stop, frână. Să reluăm: realitatea concretă. Ceea ce ştiinţa defineşte ca fiind lumea materială. Lumea materială nu există propriu-zis. Există doar o sumă de percepţii (limitate) umane asupra a ceea ce se consideră “exterior” fiinţei umane, individului. Eu spun că văd în faţa mea un monitor, o boxă, un pix şi o tastatură. Băi, dă-mă-ncolo, păi dacă le văd înseamnă că există. Uite, nu numai că văd dar şi aud boxa, deci ea există. O miros, pute cam aiurea, dar e acolo. Apăs cu degetele pe tastatură, debitez tâmpenii, deci tastatura mea există din moment ce eu apăs pe ea. Văd, aud, miros, pipăi, parcă mai era unul, (mda, n-am gustat