Ne-am mai luat noi vreodata pulsul atit de clinic, fara emfaticele digresiuni mioritice care ne-au tarat orice incercare de a ne identifica pe noi insine?
Surpriza: Adrian Ciubotaru, poet de acuitati cerebrale si un critic literar ce parea exclusiv profilat pe imponderabile (rigoare manolesciana si urgenta de sorginte cioraniana, daca stilul imi mai spune ceva), se ia asa-zicind de politica. Este vorba despre un eseu aparut in numarul dublu, din iulie-august a. c., al revistei Contrafort, „Deasupra Chisinaului cerul este senin...". Indata fac rezumatul. Deocamdata trebuie sa spun ca ma tenteaza sa vad aici un semn. Minus publicistii, care nu au o alta bucata de piine, intelectualitatea noastra (sau „elitele culturale", cum tot vad ca apare prin presa, ca si cum le-am avea pe bune) nu s-a prea repezit in toti acesti ani sa abordeze fenomenul. Ca a divagat, perorat, semnat petitii & scrisori deschise, nu neaga nimeni: mustesc colectiile ziarelor si arhivele televiziunilor de „manifestari", cu si fara staif. Ma refer la o asumare a politicului cu chiar mijloacele organice travaliului intelectual. Adica nu reactie strict publicistica (pentru care, de altfel, mai trebuie sa te tina cureaua), ci una de tip analitic si cultural, ba chiar erudit. Ce spun fantosele din parlament sau briganzii din guvern poate (si trebuie!) proiectat pe un fundal de idei: rumoarea de sus are, cel putin intr-un numar simptomatic de cazuri, un anume principiu corespondent in profunzime. Tocmai blazarea (sau, cine stie, lasitatea?!) de a nu decanta, preferind taclaua de circumstanta efortului de colationare, i-as imputa acestei clase, daca ar exista ca atare (un criteriu de identificare fiind, de ce nu, o anumita omogenitate a reactiei sau o relativa solidaritate a atitudinii, care, ea abia, denota corpul social). Pentru ca personalitatile - cite s-ar cuantifica (iata ca avem nevoie si de o